Adierea cea de-a treia

Zilele trecute mi-au tot fost duse gândurile la sămânța plantei. M-am gândit cum această sămânță este purtată și dusă de către vânt înspre locul în care poate să devină ea.

Indiferent de condițiile neprielnice din jurul locului în care ajunge, sămânța nu judecă vântul și se așază liniștită pe pământ. Tot ceea ce ea are nevoie pentru a porni în călătoria vieții este să simtă susținerea mamei Pământ și căldura tatălui Soare.

Pe măsură ce rădăcinile ei coboară blând și gingaș în pământ, are inteligența necesară de a-și extrage exact resursele de care ea are nevoie, nici mai multe, nici mai puține, pentru a putea să crească exact cât trebuie, când trebuie și cum trebuie. Cu cât rădăcinile ei devin mai puternice și coboară în întunericul pământului, înspre jos, cu atât mai mult ea poate rezista mediului înconjurător și extrage cele necesare creșterii și metamorfozării ei.

Cu răbdare, începe să capete o formă, să aibă un sens și să se integreze cu tot ceea ce o înconjoară. Acum are o tulpină ce o ajută să se înalțe către cer și lumină. Acum are frunze ce o ajută să își păstreze echilibrul și să nu-și plece capul, ținându-l sus către Soare, să-i simtă căldura. Acum oferă oxigen mediului înconjurător. Acum nu doar consumă, ci și produce pentru semenii ei. Oxigen, frumusețe, hrană...

Știe că pentru a putea continua să facă asta, are nevoie de două lucruri esențiale: întuneric - pentru a putea extrage din adâncurile răcoroase ale pământului cele necesare vieții și lumină - pentru a putea alchimiza acele resurse extrase în ceva prielnic vieții. Acum nu mai vrea doar să supraviețuiască. Acum ea este în slujba vieții, vieții ei, cât și a tot ceea ce este în jurul ei.

Ei nu îi este frică să își ducă rădăcinile cât mai adânc în întuneric. Știe că pentru a ajunge cât mai aproape de lumina Soarelui și a putea oferi cât mai multe mediului înconjurător este necesară călătoria către cele mai întunecate locuri, căci acolo este și cea mai bună hrană pentru ea.

Noi admirăm frumusețea plantelor ce ne înconjoară, fără a conștientiza că noi vedem doar jumătate din ele, jumătatea din și pentru lumină. Jumătatea cealaltă se află îngropată adânc, jos, în întuneric, pentru a lua darurile găsite acolo și pentru a putea fi transformate prin lumină, în viață. În cazul în care i-ar fi frică de întuneric, viața din lumină nu ar exista... iar în cazul în care lumina nu ar exista, darurile întunericului nu ar putea fi oferite lumii și transformate în viață.

Să fim ca ele spun, să nu ne fie frică de întuneric, căci acolo se află daruri și resurse nebănuite ce abia așteaptă să ne crească, să ne susțină, să ne aducă mai aproape de lumină, cât și în folosul mediului înconjurător.

Rădăcini puternice vă doresc, tulpina solidă, dreaptă și mulți muguri înfloriți!