Adierea cea de-a doua

Martie, luna Mărțișoarelor, luna în care tradiția firului alb și roșu ne-a fost lăsată de către strămoși, o lună în care sărbătorim femeia, cât și uniunea prin dragoste a ceea ce este masculin cu ceea ce este feminin. Martie este o luna magică, ca cea de pe cer.

Motivele care stau în spatele acestor obiceiuri strămoșești au fost uitate sau pierdute în negura timpului. Sau, de ce nu, „îngropate” adânc adânc departe de sufletele ce sălășluiesc pe aceste meleaguri.

M-am gândit că, dacă tot sărbătorim Mărțișorul în această perioadă, să ofer un mic dar pe care să-l prindeți la voi „în piept” de acum înainte.

Totuși, fiind vorba despre o sărbătoare ce are la bază creația și femeia, îmi permit să încep cu o mică (sau mai mare) precizare despre numele Babei Dochia, considerată vestitoare a Primăverii. În vechea noastră limbă era scris Ba’Ba Do’Kia, la fel cum și Dacia se scria Da’Kia. Forma veche a cuvintelor Ba’Ba si Do’Kia cât si Da’Kia păstrează mesajul simbolistic a ceea ce înseamnă ele. Da și Do înseamnă același lucru și anume Creație, însă cu sensul de prima creație, primordială. Da este folosit pentru cea materială, iar Do pentru cea nevăzută (nu degeaba este prima notă muzicală). "Ba", în limba veche înseamnă suflet, spirit așa că: Ba’Ba – sufletul masculin (patern - primul Ba) unit cu cel feminin (matern - cel de al 2 lea Ba).

Șablonul Lui (pattern în engleza vine de la pater, patern – Tatăl Ra – alb -corespondent cu cea de a 9 a chakra sau sacră, cum o numeau ei) împreună cu materia Ei (matter in engleză vine de la mater, matern – mama – prima sacră – roșu). Do înseamnă creatie iar Kia înseamnă energia Duhului, a respirației, a uniunii dintre Apă și Foc. Deci Ba’Ba Do’Kia reprezintă practic „facerea” vieții primordiale prin uniunea lui Ra (lumina – alb) cu Gaia (materia, focul vieții – roșu).

A 9 a sacră + 1 sacră, împreună fac 10 – Zece – Dece(în limba veche);

PS: de aici și denumirea primită după inițiere de către Dece’Ba’L, însă despre simbolistica numelor marilor conducători daci într-o viitoare postare.

Zecele menționat mai sus are legătură si cu cele 40 de săptămâni de sarcină. Străbunii noștri considerând că o sarcină durează 10 luni, anul având 13 luni (ca și ciclurile lunii de pe cer) a câte 4 săptămâni fiecare, deci 28 de zile pentru fiecare lună. O dată la 4 ani, între Februarie și Martie aveau o zi neutră ce nu avea număr și nici nume, nefiind atribuită nici unei luni sau săptămâni (ziua anului bisect, cunoscută de către noi astăzi).

Revenind la ale noastre, povestea începe cu Dragobete, băiatul Babei Dochia (ea anunță venirea primăverii în mitologia românească), după care noi încă ne mai numim și astăzi copiii cu derivatul de Dragomir (cuvântul actual „dragoste” are rădăcina din aceste nume) ce era sărbătorit pe 24 Februarie. Motivul pentru care este atunci sărbătorit va face subiectul unei alte postări dedicate ce va explica legătura cu vechea cale ce ne-a fost dată în dar (cale-n dar-ul vechi).

Dragobete, băiatul Babei Dochia, este o zeitate in mitologia noastră, un zeu al iubirii, fiind băiatul generat de 2 forțe primordiale. El este cunoscut in mitologia romană ca și Cupidon, sau ca si Eros în cea grecească. Se spune în popor că, dacă băiatul ce nu are pereche în ziua de Dragobete, va avea ghinion tot anul. Evident, acest lucru este la nivel simbolic. Noi nu am fi existat fără uniunea dintre Ra și Gaia. De aceea purtăm la mâini împletitura (uniunea) formată din firul Alb cu cel Roșu și de aceea mucenicii au forma infinitului.

Luna Martie, ca și ziua de Marți sunt reprezentate de către planeta cunoscută acum sub denumirea de Marte. Marte fiind numită și „Planeta Roșie” și reprezentă în unele culturi zeități ale războiului, ale schimbării (la fel ca și cartea "Moartea" din tarot) . In credințele străbune, moartea era schimbare, nu era ceva de care să te temi, strămoșii noștri considerându-se nemuritori.

Poate acum vă întrebați: „De ce ar numi cineva o lună în care celebram viața, după ceva ce reprezintă moartea?”

Bună întrebare aș putea spune. Păi Martie este prima lună a Primăverii. Numele anotimpului de primăvară vine de la Prima Va (viată în limba veche) Ra -> Prima (formă) de Viață a lui Ra prin uniunea cu femininul. Prima formă de viață a lui Ra cu Gaia, in fiecare an, este readucerea la viață a naturii („natu” în limba străbună însemna familie, deci considerau că noi eram unul si același lucru cu ceea ce ne înconjoară, copii ai Tatălui Soare și ai Mamei Pământ). Este un ciclu ce se repetă fără de sfârșit.

Anul nou venea abia în Aprilie la strămoși, când deja viața (ața vie) era înflorită. Considerau că luna Martie este o lună închinată femeii. Zeul morții in vechile noastre credințe era femeie și o chema Bendis, zeița păzitoare a Focului Vieții din adâncuri. Ei crezând că sunt nemuritori, nu vedeau moartea ca un sfârșit, ci ca o renaștere, iar singura ființă ce nu poate să ia viață, ci doar să dea, este femeia. Moartea nu reprezenta un sfârșit ci un nou început: moartea frigului și întunericului, moartea vechiului an, moartea morții... minus cu minus în matematică fac plus, plus ce reprezintă viață, un nou început. Trăiți bucurând-vă de viată, nu fiindu-vă frică de moarte, căci moartea nu există. Tot ceea ce există este (vi)ața ce ne leagă de El și Ea, ața ce o purtați acum la mâna și în piept.

De aceea mă văd nevoit să închei cu următoarea întrebare: „Să fie oare întâmplătoare forma de infinit a mucenicilor? Să fie oare întâmplătoare împletitura de Alb-Rosu purtată la mâini ca și un cerc ce unește cele 2 capete printr-o fundă ce are formă si ea, tot de infinit? Să fie oare întâmplătoare...”