Adierea cea de-a cincea

De la adierea precedentă am tot stat să mă gândesc ce subiect să abordez la cea de-a cincea. Da, a durat ceva să mă hotărăsc până să fac asta, însă după weekend-ul încheiat am știut despre ce voi scrie.
În ultima perioadă suntem foarte tentați și fascinați să ducem la grad de ”venerare” culturi străvechi ale altor popoare ce ne vorbesc de ”șamani” preistorici, fără a fi curioși de ceea ce am avut/avem aici. Se fac cursuri în toată Europa cu învățături ale altor popoare, inclusiv în România, multe învățături fiind fragmentate de la Sursă și fiind ”incomplete” pentru că, pentru un bun marketing și o bună monetizare au fost adaptate să poată fi ”procesate” de către omul ”modern”. Și aici o sa mă opresc cu acest lucru, pentru că nu doresc sa fie o postare în acest sens, ci doar o mică conștientizare pentru tine, cel care citește aceste rânduri.

Kapnobatai (greaca veche) sau canobatae (în latină) se traduce prin ”cei care merg prin/pe fum/nori”. La noi, prin 1500 capătă denumirea de ”solomonari”. Strămoșii îi numeau ”sal-man”i sau ”zal-man”i de la discipolii lui Zalmoxis. Termenul vestic și care este foarte la modă acum, însă nu are legătură cu, cultura noastră este acela de ”Șaman”. Lucruri despre ei se pot găsi și pe google însă nu și ce voi spune în continuare. Da, trăiau în pustietate și intrau în mediul șocial doar când aveau de ”livrat” un mesaj ce le era încredințat din lumea spiritelor. Aveau o toacă mică la gât și purtau un ciocan de lemn la brâu și puteau să controleze vremea prin diverse cântece, fiind călăreți ce stăpâneau balaurul norilor. Mai purtau după ei o carte în care notau tot ceea ce le era revelat din limbajul păsărilor, animalelor, plantelor cât și al vântului. Această carte era completată de fiecare Sal-man, deci era unică pentru fiecare, la fel ca și viața.

Fiind cei care controlau vremea, balaurul norilor, înseamnă că aceștia controlau cele 4 elemente: Focul Sacru, Pământul Înfloritor, Apa Vie și Vântul prin cel ce le unește pe toate: Spiritul. Erau pustnici și elementele erau învățate în această ordine. Nimic din ceea ce făceau nu avea un scop personal. Depuneau jurământ de tăcere după ce jurau să apere toată viața de pe Pământ, în orice formă a ei și să trăiască în afara societățiilor. Nu trăiau unii cu alții și erau într-o continuă mișcare. Foloseau vocea doar la invocări și foarte foarte rar, atunci când trebuiau să transmită un mesaj unei comunități. Aveau puterea vindece și să îmbolnăvească, să lege și să dezlege cele lumești cât și cele de pe alte tărâmuri. Mâncau lapte și miere, fără a se atinge de carne. Mi se pare interesantă această asociere cu ceea ce am citit în cartea lui Enoch. În cel de-al 3 lea Cer, se află Copacul Vieții Veșnice și acolo sunt descrise 2 râuri, unul de lapte și unul de miere. Practic, ni se spune că ei trăiau în Grădina Creației și aveau acces la viață veșnică, asta cu mult timp înainte de a exista Creștinismul așa cum îl știm noi.
Poate, doar poate... e momentul să ne îndreptăm mai mult atenția către ceea ce avem noi aici, în Grădina noastră a Creației căci, după foarte mult timp, au început iar să ne fie relevate Tainele Vieții și ar fi păcat să nu ne deschidem urechile și inimile, să le ascultăm, primim și trimite mai departe. A-HO!